Prima zi de toamnă am petrecut-o alături de tine, ca şi celelalte zile din viaţa mea. Dar aceea era unică. A fost prima toamnă pe care am început-o împreună. Prima toamnă în care mi-am dat seama cât de bine te prinde auriul pe care razele leneşe ale soarelui îl proiecta în părul tău, dar şi ziua în care te-am privit ca pe o zeiţă a naturii atunci când te-ai aruncat, zâmbind, în mormanul de frunze uscate. În nicio zi nu te văzusem mai frumoasă, mai fericită, mai a mea. Eram gelos pe acea câmpie arămie pe care o priveai cu atâta dârz, dar ştiam că, dincolo de acea copilărie care ţi se citea în priviri, te simţeai, poate, pentru prima dată în largul tău, după mult timp. Ştiam cât de mult deteşti oraşul asurzitor şi murdar, aşa că, pentru această zi unică, am plănuit un picnic. Nu mă aşteptam să îmbrăţişezi această idee cu atâta entuziasm  şi m-am bucurat  nespus că, dincolo de această femeie elegantă, rafinată şi aflată în tendinţă cu ultima modă, există o femeie care vrea să fie liberă şi să acţioneze după propriul instinct. Am oprit timpul şi ne-am aşezat tăcuţi pe iarba asupra căreia soarele nemilos şi-a exercitat puterea încă de la sosirea primăverii şi ne-am bucurat nespus în timp ce desluşeam figurile pe care norii de vată le căpătaseră. Iarba era moale, în ciuda uscăciunii ei, soarele era blând cu noi, mângâindu-ne, protector, cu câte o raza caldă, cerul căpătase o culoare pură, păsările ciripeau triste, anunţându-şi plecarea, iar noi eram fericiţi. Eram fericit să îţi port pe braţ capul moale, în timp ce ne lăsam purtaţi de întâia zi de septembrie. Seara s-a lăsat repede, mult prea repede decât mi-aş fi dorit, însă a lăsat în urma ei multe amintiri şi imagini cu femeia pe care o iubesc, pe care nu am de gând să le şterg vreodată, chiar dacă astăzi îşi lasă capul cărunţit pe braţul meu, încercând să descifreze cu mine formele aceloraşi nori, în al 53-lea 1 septembrie pe care îl petrecem împreună.