Fericirea poate fi, deseori, avară, egoistă, pentru că nu se dă oricui. Ea a fost cântată de chipeşi crai în balade, epopee încă din cele mai vechi timpuri, însă nu toţi au avut norcul de a o întâlni. Ca o sirenă, ea se arată doar celor care o merită, fermecându-i cu a sa tărie şi emoţii. Mulţi scriitori, atât români, cât şi străini au abordat acest subiect în mod diferit. Fie au vorbit despre ea ca fiind elementul care susţine dragostea, iubirea, voinţa de a călători, de a cuceri sau multe alte lucruri măreţe pe care, evident, nimeni nu le putea obţine fără acel măreţ sentiment de la final, după ce dorinţa a devenit realitate, iar fericirea de pe chipurile personajelor a fost câştigată cu trudă.  Aceasta se întâlneşte, îndeosebi, în romane scrise de autori precum: Jules Verne, Nora Roberts, Liviu Rebreanu, Panait Istrati, Octavian Paler care m-au captivat imediat.