Nu există persoană care să nu fi iubit măcar o dată în viaţă. Poate să fi iubit vara, culorile ameţitoare ale primăverii sau pe cele nostalgice ale toamnei, ori întinsul alb pe care iarna îl aşterne asupra noastră, a lucrurilor preferate dar şi a sufletelor noastre.
    Astăzi voi vorbi despre destinul uman şi despre modul în care el este nevoit să influenţeze demersul obişnuit al vieţilor noastre. Nu este ciudat cum ne îndrăgostim, suntem fericiţi, iar apoi ajungem să suferim­­­­­­­­­­­? Am asemănat aceste momente atât de profunde din viaţa oricăruia dintre noi cu anotimpurile anului. După o perioadă de suferinţă sau echilibru emoţional apare cineva care ne readuce la viaţă. Primăvara din sufletul nostru trezeşte noi emoţii şi sentimente care se accentuează şi ne dau senzaţia că putem zbura, îmbiindu-ne cu beţia de culori pe care le vedem atunci când închidem ochii şi sărutăm persoana iubită. Apoi se instalează vara, perioada de apogeu a emoţiilor şi sentimentelor, momentul în care îl iubeşti pe el mai mult decât pe tine. Oricât de fericiţi aţi fi, apare un „ceva” care schimbă demersul lucrurilor. Este momentul în care toamna îşi impune monotonia culorilor şi în sufletul tău, făcând trecerea, ca şi în viaţa reală, de la vară la iarnă, de la dragostea puternică şi nemărginită la eşecul în dragoste. Oricât de titanic ai fi, nu ai cum să nu înregistrezi dureros această îndepărtare şi vei ajunge la durere, suferinţă, nepăsare şi echilibru , la iarnă.
    Pentru mine, această comparaţie a sufletului omenesc cu anotimpurile este relevantă, dar tot nu îmi pot da seama ce aprinde această flacără a emoţiilor şi cum subconştientul rămâne blocat , nu mai are capacitatea de a lua decizii şi cea care controlează devine inima.