Odată cu încheierea zilelor de vară, mi-am dat seama că am nevoie de ceva, sau mai bine zis, de cineva, care să mă încălzească şi atunci când soarele îşi pierde din putere. Am nevoie să fiu cu o persoană care să mă asculte, să mă iubescă şi să îmi alunge acest sentiment inutil de singurătate pe care îl port în suflet încă de la prima oră a zilei şi care nu dispare nici măcar în timpul somnului. Am nevoie ca cineva să îmi înţeleagă toate gesturile, emoţiile şi să nu mă critice pentru faptul că nu aparţin tiparului societăţii şi că mi-am creat un con în care îmi trăiesc din umbră existenţa. Consider că sunt suficient de capabil să port grija unui suflet care să mă accepte cu bune şi rele; consider că sunt suficient de capabil să mă desprind din lumea asta ostilă şi să îmii creez un refugiu în care să trăiesc cu aleasa inimii. Nu sunt bogat, nu am palate sau tone de bijuterii, dar sunt milionar în vise şi speranţe, iar posibilitatea de a-mi găsi un suflet asemenea mie este tulburătoare. Îmi doresc ca cineva să poată vedea dincolo de caracterul meu respingător, să poată avea încredere în mine şi să nu încerce să mă schimbe. Sunt dispus să accept, desigur, gândul că şi eu va trebui să fac anumite lucruri care, probabil, îmi vor compromite anumite idealuri, însă gândul că nu mă voi mai trezi singur în pat îmi dă putere sa sper. Aştept un miracol eu, omul care nu are încredere nici în el însuşi, darămite într-o persoană străină care are puterea de a mă distruge…dar încă sper.